Omul, timp si spatiu, in acelasi timp

Omul este o manifestare a spatiului, iar timpul este constiinta acestei manifestari.

Asta o spune stiinta si evolutia. Altfel, omul, in abstract, nu este decat un martor al acestei manifestari si dispare imediat dupa manifestare, iar constiinta sa se transforma in expansiune, si printr-o particularitate a unicitatii, ea, constiinta, se poate manifesta simultan. Nu voi spune nimic despre divinitate, intrucat ea exista doar in cadrul constiintei influentata de spatiu si este creata de aceasta pentru satisfacerea unei false nevoi de apartenenta, uitand de originea noastra fireasca, Universul.
Prima argumentare a afirmatiei ca omul este manifestarea spatiului iar timpul este constiinta lui, o regasim in caracteristicile timpului:
- viata, asa cum o percepem noi, are directie si este orientata spre inainte, iar acest inainte il stim sub denumirea de viitor, desi nu venim din trecut, nu ne manifestam doar in prezent, altfel spus, caracteristicile timpului devin implicit componentele constiintei omului
Un al doilea argument, vine cu ideea simpla ca, viata, asa cum nu o percepem noi, trecand de nevoia noastra de reflexie si nevoia de apartenenta, se identifica cu un fascicol unic de lumina. Lumina in manifestarea ei, necontrolata de nimic, nici chiar de sursa ei, descopera un spatiu delimitat si necunoscut, atat siesi cat si potentialilor martori, descoperire pe care o  inmagazineaza in spatiul asupra caruia are putere de influenta, permitand astfel timpului sa se manifeste supra omului ca si constiinta.
Astfel, omul, este frumos cand se manifesta si nu cand se contempla, dar devine inutil cand nu contempla Universul. Cand se contempla pe sine, e admiratia asupra imaginii din oglinda, dar cand omul contempla Universul, e descoperirea apartenentei sale firesti.